de Mihaela Pascu
la 21 Oct. 2014 Exclusiv
Sunt in intarziere. Alerg, trec pe langa un prieten pe trecerea de pietoni, nu-l vad, ma saluta el, ploua in continuare, abia mai pot sa respir. Uneori ma grabesc prea tare, detest sa intarzii. Ajung acolo, o sun. E in intarziere.
Intram, in cele din urma, in subsolul in care n-am mai mers de vreo 3 ani. Barul arata bine, cumva parca nici n-a trecut timpul. Am mers la evenimente frumoase acolo. Ne sunt indicate doua locuri, bem vin la carafa, oamenii par nerabdatori sa inceapa piesa. Simt ca am intinerit cu cel putin sapte ani si ca sunt din nou la facultate.
Alexandru Potocean intra pe scena. Opt personaje, toate jucate impecabil doar de el. E prima piesa in care il vad, il mai vazusem doar in filme. Nu va mai tin in suspans, joaca bine. O sa merg, cu siguranta, sa-l vad si in alte piese de teatru.
"Spectacolul Capete infierbantate reactiveaza in constiinta publica un calup de istorie vie, din perspectiva actorilor sociali implicati in evenimente. Adevarul despre aceste evenimente este suma punctelor de vedere, de cele mai multe ori contradictorii si imposibil de redus la o unica perspectiva", descriere pe care o gasim pe blogul piesei.
Pe rand, Potocean e Iliescu, e studentul care a mancat bataie in subsolul Facultatii de Arhitectura, e Miron Cozma, e minerul venit din Valea Jiului, e unul dintre cei care au stat zi si noapte in Piata Universitatii.
"Lipseste un procuror", spune cineva la final, "care sa ne spuna cine sunt vinovatii pentru ceea ce s-a intamplat in acele zile".
"Despre astfel de evenimente nu ar trebui sa radem", spune un jurnalist aflat in public.
"Va felicit pentru ceea ce faceti", spune un domn care a aplaudat in timpul piesei, a ras, a spus de mai multe ori "Extraordinar!" si pe care publicul a incercat sa-l reduca la tacere in repetate randuri printr-un "Va rugam sa aplaudati la final".
M-am intrebat atunci daca doar eu imi dau seama ca acel om a fost in 1990 in Piata Universitatii. Dupa ce doar eu si prietena mea l-am aplaudat la finalul unui discurs impecabil, ne-am dat seama ca memoria colectiva si felul in care alegem sa vedem azi lucrurile nu fac casa buna.
Surprinzator si de laudat totodata e faptul ca intreaga piesa a fost scrisa, in mare, din interviurile luate de Mihaela Michailov si David Schwartz timp de patru luni de zile.
Analiza asupra intervalului de timp cuprins intre 13-15 iunie 1990 se bazeaza "pe mai multe tehnici de documentare: interviuri cu martori, presa scrisa, rapoarte ale diferitelor institutii si organizatii, dezbateri, discutii publice, ateliere etc., concentrate in jurul evenimentelor din Bucuresti".
Tot blogul oficial anunta ca "proiectul are doua componente: realizarea unui spectacol de teatru documentar si constructia unei arhive audio-video de interviuri realizate cu actanti ai evenimentelor - manifestanti, persoane ranite sau arestate, mineri, muncitori, pensionari, lideri ai miscarii “Piata Universitatii", lideri politici, procurori care au instrumentat cazul, antropologi, jurnalisti."
Veti remarca, daca mergeti la aceasta piesa, pauzele muzicale in care compozitiile va pot transpune usor in zilele de 13-15 iunie 1990, in acele momente in care putini din cei care au participat inteleg astazi adevarul unic. Fiindca adevarul continua sa aiba, in memoria colectiva, cel putin opt chipuri si tot atatea variante de povestiri.
Capete infierbantate. 13-15 iunie 1990 este un proiect independent si autofinantat.
Producatori: Centrul Pentru Introspectie Vizuala si TangaProject
Regia: David Schwartz
Interpretare: Alexandru Potocean
Scenografia: Adrian Cristea
Sunetul/Muzica: Catalin Rulea
Video: Cinty Ionescu
Text: Mihaela Michailov
Sursa foto.
Comentarii