Amintiri din comunism. Goana permanenta dupa mancare (VIII)

Dintre toate aberatiile pe care le aud de la nostalgicii epocii comuniste, una ma enerveaza in mod special: “Zic unii ca pe-atunci nu se gasea nimic de mancare, dar toti aveau frigiderele pline.” E o afirmatie care ma enerveaza nu neaparat pentru ca e complet falsa, ci mai ales pentru ca vad cum oameni tineri, care n-au prins perioada aceea, ajung s-o creada.

Pe vremea lui Ceausescu, la sfarsitul anilor ’80, nu se gasea de mancare. Punct. Intrai intr-o “Alimentara” (magazinul de unde, teoretic, trebuia sa-ti cumperi hrana zilnica) si nu gaseai nimic: nici unt, nici carne, nici salam, nici carnati, nici iaurt, nici oua, nici lapte, nici nimic. Pe rafturi tronau doar biscuiti, conserve gretoase din tot felul de legume si… sampanie.

E-adevarat, din cand in cand se mai baga marfa – “A sosit masina!” era vestea cea mai asteptata in timpurile acelea  – doar ca instantaneu se formau cozi imense si, daca nu erai la locul potrivit la momentul potrivit, n-aveai sanse sa prinzi un pui sau o jumatate de kilogram de branza. In ultimii ani ai regimului se ajunsese chiar in situatia ca totul sa fie rationalizat si distribuit pe cartela – asta in situatia fericita cand la Alimentara la care erai arondat se mai aducea cate ceva.

Chiar si in Bucuresti, capitala tarii, painea, banala paine, era o marfa rara, pe care o puteai cumpara doar la anumite ore ale zilei si doar dupa ce faceai o coada zdravana.

E greu de vizualizat o astfel de imagine astazi, cand la tot pasul ne lovim de Lidl si Mega Image, dar aceasta era realitatea in urma cu 30 de ani. Exista chiar marturii ale turistilor straini din acea perioada (marturii difuzate la postul de radio Europa Libera) care remarcau siderati ca, mergand pe strada in Bucuresti, nu aveau pur si simplu cu ce sa-si potoleasca foamea.

Ca sa mananci cat de cat decent pe vremea lui Ceausescu trebuia fie sa fii o pensionara vanjoasa, cu mult timp la dispozitie si dispusa sa ia in piept cozile imense la orice, fie sa ai o functie maricica prin partid, astfel incat sa te poti aproviziona de la magazinele cu circuit inchis, fie sa fii descurcaret si sa reusesti sa intri intr-un sistem de “pile, cunostinte, relatii” prin care sa-ti obtii cele necesare.  Altfel nu.

Prin prisma acestor lamuriri, este evident ca unii (atentie, doar unii!) aveau frigiderele pline si nu duceau lipsa de nimic esential. Dar pentru restul, adica pentru marea majoritate a populatiei, a face rost de hrana zilnica era o adevarata lupta cu final incert.

Asta a insemnat comunismul, mai ales in ultimii sai ani, si sunt convins ca nici macar cei mai infocati admiratori ai regimului nu pot nega faptul ca pe atunci magazinele alimentare erau goale. Nu exista “sa iesi la cumparaturi”. Mancarea se procura si nu oricum, ci prin eforturi, pile, umilinte.

Nu ma intereseaza daca nostalgicii or sa ma contrazica (“Hai ca nu era chiar asa!”), eu stiu foarte bine ce-am trait la sfarsitul anilor  ’80. As vrea insa ca tinerii care aud acum ca pe vremea lui Ceausescu toti aveau de toate sa citeasca o carte: “Confesiunile unui cafegiu”, autor Gheorghe Florescu, aparuta la Editura Humanitas in 2008. Vor intelege mai bine cum a fost cu “abundenta” din comunism.

Si as mai vrea ca toti acesti tineri sa-si puna o intrebare simpla si de altminteri foarte logica: daca totul era atat de OK in urma cu 30 de ani, de ce naiba romanii imbuibati de atunci, cu frigiderele pline, au simtit nevoia sa iasa in strada, sa-si riste vietile sub ploaia de gloante si sa faca o Revolutie?

Citeste si: Aplicatii spectaculoase ale tehnologiei de imprimare 3-D