de Mihai Balescu
la 05 Ian. 2018 Exclusiv
Concret, regele a considerat la momentul respectiv ca o cladire, cu cat are mai multe ferestre, cu atat e mai mare si, deci, mai valoroasa. „Proprietarul ei, logic, trebuie sa fie un om bogat, numai bun de jumulit”, si-a spus monarhul. Ca urmare, a introdus aceasta taxa suplimentara pentru toate cladirile care depaseau un anumit numar de ferestre, fara sa banuiasca niciun moment ce consecinte va avea initiativa sa.
Prima consecinta a fost ca proprietarii de cladiri (ale caror incaperi erau destinate cu precadere inchirierii catre familii modeste) au inceput sa-si zideasca o parte din ferestre, ca sa nu intre sub incidenta legii (pot fi vazute si astazi in Londra case din perioada respectiva, cu ferestre zidite).
Apoi, toate cladirile noi au inceput sa fie construite cu un numar minim de ferestre, de asemenea pentru a nu intra sub incidenta legii. Se construiau practic etaje intregi fara nicio fereastra, rezultand astfel un fel de cocine lipsite de aer si de lumina, dominate de mirosuri greu de suportat, in care se inghesuiau chiriasi saraci.
Si, logic, problemele de sanatate nu au intarziat sa apara – afectiuni respiratorii si oculare, dar si tifos, pojar, holera – efectele fiind o rata exploziva a mortalitatii si un risc permanent de declansare a unor epidemii devastatoare.
Totusi, in ciuda acestei situatii si in ciuda numeroaselor petitii catre Parlament, “taxa pe ferestre” s-a pastrat, cum spuneam, timp de peste 150 de ani, pana in 1851, cand a fost eliminata in urma unor proteste de amploare nationala. Cei 150 de ani de functionare i-au asigurat insa un loc solid in istorie, ca un exemplu clar de inconstienta, cand niste guvernanti au reusit performanta sinistra de a taxa nu casele bogatasilor, ci... lumina si aerul saracilor.
Comentarii