Pentru prima data, conceptul de arta a fost clasificat de grecii antici, care se refereau la arhitectura, pictura, sculptura, muzica, literatura, dans, iar mai apoi, fiind adaugata si arta cinemtografica acestei liste.
Arta e sublimul din oameni, e, probabil, apogeul nostru existential. Pe de-o parte, ca simpli privitori, aprecierea artei necesita atingerea unei exigente a spiritului, fiindca eu sunt de parere ca doar oamenii capabili de sentimente nobile pot patrunde intelesul unui tablou, contururile unei sculpturi sau profunzimea unei note muzicale.
Pe de alta parte, creatorii au esenta divina. Esenta care ii face nemuritori, desi, paradoxal, isi dedica intreaga existenta telurica operei, slefuind-o si facand-o sa creasca cu fiecare zi, care se scurge din clepsidra vietii lor.
M-as pierde la nesfasit printre picturile renascentiste, printre operele care defineau o epoca, poate singura din istoria umanitatii, in care arta si-a atins apogeul. Cine s-ar putea plictisi de Botticelli? Probabil niciun alt pictor renascentist nu a reusit sa ilustreze atat de bine pe panza sentimentul uman, profund uman. Perfectiunea, atentia la detalii, realismul, umanul, viata din tablourile sale te fac sa te simti mic, neinsemnat, efemer, in fata unei capodopere care iti taie rasuflarea si te teleporteaza catre alte lumi, lumi straine tie, dar fata de care simti o apartenenta de neinteles cu mintea.
Asta e si frumusetea artei. Iti ofera senzatia ca te cunoaste atat de bine, desi tu nu o poti deslusi nicicum.
La fel e si in viata. De fapt, viata insasi e o arta, fie ca vrei sa o vezi asa, fie ca nu. Dar ar fi bine sa vrei sa o vezi asa, pentru ca, oricum, ea se picteaza in jurul tau si ar fi dramatic sa pierzi spectacolul, negandu-i frumusetea, incrancenandu-te pe ceea ce nu intelegi, pe ceea ce nu iti place.
"In viata, nu oricine stapaneste intunericul, iar in pictura, lumina", citatul imi apartine. M-am chinuit ani de zile sa invat sa pictez o imagine statica, in care lumina sa cada corect pe obiecte, dar mai ales, sa evidentieze trasaturi, surprinderi de priviri, sa scoata din figuri frumosul, meschinul, sentimentul, umanul.
Am incercat sa pictez ochii unei femei indragostite, sa ii surprind privirea, sclipirea, sa il conturez in culoarea irisului pe cel care ii face sufletul sa tremure, dar lumina mi s-a parut prea greu de controlat ca sa exprime ce-mi doream, sau, poate, vad eu profunzimea sentimentelor intr-o masura de netranspus in plan fizic.
Apoi, crescand, m-a luat si pe mine tumultul vietii, ajungand, printre experiente, oameni si neoameni, sa constat ca intunericul e mai greu de stapanit decat lumina. Daca in pictura sa te joci cu lumina e dificil, in viata, cine jongleaza cu intunericul e un adevarat artist. Aici nu ai o panza de schimb, nu ai o pensula mai mare care sa acopere tremurul mainii care ... a gresit, intentionat sau nu. Poti cel mult sa corectezi, tu sau cei care ti-au gresit tie ...dar eu vad "corectura" asta in viata ca si cum ai veni cu retusuri de pictura naiva peste un Caravaggio ...
Citeste si:
EDITORIAL: Ar fi trebuit sa stam in casa ... de mult timp
RSS Flux RSS 2.0
Sitemap XML