Editorial Dan Manusaride: Viata la tara

Editorial Dan Manusaride: Viata la tara viata la tara

Am fost acum cateva zile intr-un sat in judetul Prahova insotind un prieten care dorea sa-si identifice un teren pe care il mostenise. Recunosc ca n-am mai pasit pe ulitele unui sat romanesc de ceva vreme si ca imi doream sa constat cum s-au schimbat lucrurile. Din pacate, trebuie sa recunosc ca totul pare intepenit, ca timpul refuza sa se miste in aceste locuri de unde vin datinele si multe din merindele noastre, ale orasenilor.
Drumurile sunt proaste, multe ulite inca se lupta cu noroiul, lumea da tot la coasa, iar toamna isi taie lemnele pentru a se incalzi la iarna. In centru, la magazinul mixt, coada la ulei si la zahar. Alaturi de primarie, cea mai frumoasa cladire din satul acesta asezat la poalele unor dealuri impadurite, nu mai este scoala, este o farmacie. Si acolo este coada. Semn ca lumea din satul romanesc nu se mai trateaza cu leacurile miraculoase mostenite din mosi-stramosi ci cu pilulele magice fabricate de vanzatorii de iluzii. Prin centru, cativa gura-casca.

Pe vremuri ii gaseai la carciuma. Acum stau la taclale cu o bere la pet in mana, cumparata de la chiosc, unde este mai ieftina, si se plang ca nu mai gasesc de lucru pe la satenii mai instariti, care prefera sa-si munceasca singuri pamantul. Flanela impletita de mana din lana din fir gros este inca la moda, la fel si cizmele din cauciuc, iar opincile din guma te apara de noroaie si umezeala. Copii se inghiontesc pe strada si, cu mici exceptii, nimeni nu merge pe trotuarele improvizate. Toata lumea este parca la defilare pe sosea. Automobilele care trec prin sat claxoneaza des si, din cand in cand, se mai aude si cate o frana brusca. La scoala sunt doar doua computere. Doar unul functioneaza. Celalalt a fost adus stricat.

La primarie lucrurile se deruleaza ceva mai rapid. Functionarii sunt informatizati. Dar identificarea unui teren se face tot dupa sistemul: intreba pe unul sau pe altul, poate stie cineva pe unde e! Nea Traian, un batran de 70 si ceva de ani dadea la coasa pe terenul pe care il cautam. Il ajutau sotia lui si o cumnata, toti oameni aflati de mult la varsta pensiei. Nea Traian stia ca terenul nu ii apartine, dar de ce sa lase sa creasca buruienile pe el? L-a cosit an de an, vacile lui au dat lapte, din lapte a facut branza, a avut ce sa le dea stranepotilor de mancare.

“Am cosit aici ca era locul parasit. Ne-am descurcat cum am putut. Dar am refacut gardul. Acum daca imi dati dezlegare sa mai strang fanul de aici, eu am sa va multumesc, daca nu imi dati, o-i gasi eu o pasune unde sa-mi pasc vacile”.

La tara totul se rezolva inca la mica intelegere. Trocul inca mai functioneaza, carutele inca mai circula, calul inca mai paste langa gardul curtii legat de o uluca, apa inca se mai scoate din fantani, mancarea inca se mai face pe plita de la soba, iar painea inca se mai coace in cuptorul de acasa. Cand vin iernile alea grele, lumea sta prin casele inconjurate de nameti, iar singura ei grija este sa nu ii moara inghetate sau infometate animalele si sa aiba o zeama calda cu care sa-si potoleasca foamea. Aici, in satul prahovean in care am petrecut cateva ore bune, nu multi au auzit de fonduri europene, de ajutoare de stat si de solidaritate. Cuvantul de ordine este supravietuirea. Grija pentru ziua de maine. Zilele de poimaine si raspoimaine exista doar in orarele scolare. Doar copii si tinerii traiesc cu speranta ca vor ajunge o data si o data la oras unde vor descoperi o lume in care nu doar un singur calculator functioneaza.

Foto: Wikipedia.