Editorial - Despre amor propriu, bunatate si fericire

Editorial - Despre amor propriu, bunatate si fericire baniideifericire


Everybody got a knife
It can be just what they want it to be
***
Your six blade knife, do anything for you…
Dire Straits

Sunt buna pentru mine sau pentru altii?

Nu stiu nimic. Nu sunt buna. Nu invat din greseli. Nu sunt intelectuala.
Ma pregatisem sa scriu despre Hemingway, un pianist, un „fluture”, Chopin, Zbigniew Preisner, statuile Palatului de Justitie si, poate, Steve Vai, o lectie de tango…aveam tot felul de idei pana ieri si, mai exact, pana ieri seara, cand am inteles ca „tara arde si baba se piaptana”.

Incep ziua plina de mine. „Imi sta bine cu parul prins”, imi spun, si plec de acasa…
La birou descopar ca sunt prea „toleranta cu mine”. Raman cu gandul toata ziua la aceste vorbe si nu-mi trece. Ma credeam Toleranta in persoana…cu altii. Cu inima grea, plec, gandindu-ma ca Bunatatea si Responsabilitatea din mine ma vor salva: voi vizita un baietel de aproape 7 ani, la spital.

Merg la magazin sa-i cumpar figurine Scooby Doo, pe care si le doreste foarte mult, si descopar ca nu am destui bani. Trebuie sa iau ceva si pentru acasa, unde ma asteapta altcineva. Iau doar un set format dintr-o masinuta de pompieri si o figurina, gogosi, unul din putinele lucruri pe care le mananca, si iaurt cu surprize. Ma indrept catre Institutul Oncologic.

Pe drum, asteptand in statie autobuzul, vad un caine care abia isi misca picioarele din spate, uitandu-se, rugator, la oameni. Ma uit in sacosa. Iau o jumatate de corn cu crema si i-l intind. Cainele nu doreste. Vreau sa fiu buna si nu-mi iese. Daca aveam bani, il luam in brate si mergeam cu el la un medic veterinar. Poate ii aduceam fericirea. Ma intristez si mai rau. Vine autobuzul…

Cristi e un copil bun si frumos, cu ochi mari, caprui, ca un caprior. Este tacut, linistit si serios. Ma saruta la plecare pentru ca i se spune si raspunde foarte greu la intrebari. Si atunci scurt, cu „Da” sau „Nu”. De cele mai multe ori cu „Da”, pentru ca nu vrea sa supere. Intr-un fel, il inteleg.
I-am adus un telefon. Mama lui e incantata si vrea sa ne faca fotografii. El se supune. Ma gandesc ca voi avea dovezi ale bunatatii mele si accept, multumita.

Cand am vorbit cu el, ultima oara, i-am promis ca ii aduc "figurine". Nu voia nimic altceva. Acum scot doar una si o masinuta. Ramane mut. Nu mi-am respectat promisiunea. Realizez ca nu se bucura ca ma vede pe mine, se bucura ca-i aduc jucarii. Ma redescopar. Am crezut – de fapt, am sperat – altceva. Dupa doua fotografii intreaba, obosit si dezamagit: "Mami, mergem in salon?"

Plec si inteleg. Am vrut sa fiu buna pentru mine, nu pentru altii. Exista o diferenta intre ceea ce cred eu ca-si doresc unii si ceea ce-si doresc ei, in realitate. Si da, banii aduc fericirea (desi, de cand ma stiu, am evitat subiectul).

Daca o sa-mi invat lectiile, poate o s-o aduc si eu, intr-o zi.

Carmen Iordan