Editorial Florin Campeanu: Pentru Matei. Si pentru mama lui

Editorial Florin Campeanu: Pentru Matei. Si pentru mama lui copiisindromul downamniocentezaretard mental

De peste doi ani incerc sa scriu acest editorial si ma opresc mereu la jumatate, fara sa am puterea de a continua. Sper ca de data aceasta sa reusesc. Trebuie sa reusesc, mai ales vazand ce reactii am primit din partea cititorilor editorialului "Zbor deasupra unui cuib de cuci"...
O sa vorbesc din nou despre viata. Despre fericire si necaz, despre sanatate si boala, despre lupta si abandon.

In viata fiecarui om sunt perioade in care nu merge nimic. In care norii negri adunati pe cer nu vor sa se risipeasca. Si ploua marunt, mocanesc, ca niste lacrimi ce se preling necontenit pe obraz. Afli ca, desi ai doar 33 de ani, trebuie sa te operezi pentru ca bila nu mai tine pasul cu tine si s-a... impietrit. Stresul, noptile pierdute in fata computerului, lazile de racoritoare si gratarele de "scaricica" isi cer drepturile. Apoi afli ca o ruda de gradul I sufera de cancer in faza terminala. Te plimbi cu el de la Nasta la Fundeni si descoperi o alta lume. O lume a condamnatilor la moarte. O lume a carei atingere iti lasa urme direct pe creier. Pe suflet. Peste toate, copilul tau, bucata rupta din tine, se trezeste noaptea din doua in doua ore. Dupa o luna de nesomn esti in stare sa ucizi pentru cinci minute de odihna. Si te gandesti ce viata grea ai. Iti plangi de mila. Dai vina pe soarta. Aproape ca esti resemnat.

Pana cand, intr-o seara de vara, pe la 21.30, cand mezinul familiei nu vrea sa adoarma, decizi sa iesi la o mica plimbare in fata blocului. In formula completa. Semnele de la Dumnezeu nu vin niciodata anuntate. Vin cand vrea Cel de Sus, dar, mai ales, cand trebuie. Ne intalnim cu o mamica tanara, maximum 25-26 de ani. E insotita de mama-bunica si isi plimba baietelul. Dornici sa mai schimbam o vorba, sa intrebam "al dumneavoastra doarme?" spunem "buna seara". Tanara ne zambeste. Chipul mamei tradeaza multe nopti albe si altceva. Parca suferinta. Copilul pare putin adormit. Din una in alta ajungem la problema somnului. Tanara ne spune: "Acuma doarme. In spital nu prea a dormit"! Nu spunem nimic, doar ne uitam intrebatori. "Matei are 7 luni. S-a nascut cu sindromul Down (n.r. retard mental de la mediu la sever) si cu o malformatie la inima. Doctorii de la Targu-Mures l-au operat cu succes. Ieri ne-am intors la Bucuresti..." Ramanem fara grai. Ne uitam la Matei. Tanara ii intinde o jucarie. Matei reactioneaza cu o secunda intarziere.

La stimulii externi care provoaca ras oricarui bebelus, Matei rade cu doua secunde intarziere. Este un copil de o frumusete angelica. Ma prinde de mana. Imi controlez cu greu lacrimile. Incerc o incurajare: "Sa stiti ca se fac minuni in medicina"! Tanara imi raspunde simplu: "Este o minune ca traieste, ca a reusit operatia".

Dupa cateva zeci de secunde continua: "Am facut toate testele. Inclusiv amniocenteza. Toate au iesit perfect". Ne jucam cu copiii. Matei gangureste. Mama continua hotarata: "Sa stiti ca este un copil deosebit! Il vom da la o gradinita speciala, ne vom ocupa de educatia lui. Nu abandonam. Doar de noi depinde sa fie un om normal, sa se integreze in societate". Ma uit in ochii ei si vad determinare. Isi invaluie copilul cu o dragoste de care numai o mama poate fi capabila. O incurajam si ne despartim cu promisiunea ca ne vom revedea curand.

Au trecut mai bine de doi ani de la acea seara de vara. Nu i-am mai revazut pe Matei si pe mama sa. Dupa o perioada, ne-am mutat intr-o alta colivie de beton. De Matei nu mai stiu nimic. Si tare mi-as dori sa aflu ca este bine. Cu o mama atat de devotata, de luptatoare, asa trebuie sa fie!

Intr-o seara de vara am primit o lectie pe care nu o voi uita toata viata. Este o lectie simpla: oricat ti-ar fi de greu, se poate si mai greu. Pe la tara, exista niste vorbe simple: "Sa nu-ti dea Dumnezeu cate poti duce"!

Acest editorial este o minima dovada de recunostinta pentru mama lui Matei. Si pentru toti parintii care au copii bolnavi. Care se preocupa de soarta lor. Sunt multe lucruri triste pe lume. Dar cel mai trist este atunci cand un copil e grav bolnav.

Acum ganditi-va la viata voastra. Nu-i asa ca aveti in fiecare zi sute de motive sa fiti fericiti? Zambiti. Putem fi si altfel.