A plecat acum o luna. Mi-a zis ca se duce sa ia paine si tigari si dus a fost. L-am asteptat in hol, apoi m-am dus in sufragerie unde am si adormit cu telefonul in mana.

M-am trezit a doua zi si, de tristete, m-am apucat de baut. Nu mai m-am dus la serviciu, dar am incercat sa vad daca dau de el la alimentara lu’ tanti Flori. M-am impiedicat de un caine cu covrigi in coada si am cazut, pierzandu-mi vederea la ochiul stang. De atunci incoace mi se pare ca vad fluturi albastri peste tot.
 
"Atunci cei doi motani somnolenti, ingrasati cu dulceata,/ Ce torc de o parte si alta a coapselor mele,/ Fac tumbe ciudate, se-agata rotunzi de perdele/ Iar eu, lesinand, imi acopar cu palmele fata..."

Noroc cu motanii astia pe care tot el i-a adus. Sunt cam dolofani, ca nu mai am putere sa le cumpar de mancare: le dau dulceata din camara. Sunt insa nervosi din cale afara, ca nu mai are cine sa-i mangaie si sa-i perie. Uneori mi-e foarte cald si-mi lepad hainele sa respir. Motanii ma alinta languros, dar mie mi se face greata si, de obicei, lesin.

"Detectivul Arthur puse molatec trei intrebari:/ Doamna, n-ati observat, c-un suras, uneori,/ Melci uriasi, tremurand pe clantele de la intrari/ Cand deschideti, pentru motanii de angora, usile-n zori?"

Asta-i nebun, imi zic. Mai nebun decat mine. E ca medicul ala homeopat care-mi facea injectii cu apa in coloana, spunandu-mi ca ma vindeca de spondilita si de melancolie.

"Cand coborati scarile-n parc, catre seara, fara ca nimeni sa va astepte,/ N-ati intalnit un seraf, in mana c-o lada de mirodenii/ Si cu cealalta batand mingi parfumate de trepte/ Facandu-se ca nu va vede, din cauza jenii?"

Saracu’ de el! Si e asa de tanar! Pare integru si visator. Miroase a lamaita si il las sa vina mai aproape, caci nu ma sperie, desi isi tine gura stransa de parca fluturii aia de care vorbeste ar fi toti in gatul lui, dand sa iasa afara.

Arunc inspre el ochiul drept, imi strang halatul pe langa corp si vad ca, de fapt, citeste o poezie. Are o foaie in mana. I-o iau si citesc urmatoarele:

"Detectivul Arthur, plin de delicatete,/ Din buzunarele lui nepatrunse,/ Scoase un pandispan albastru pe dulcele-i fete,/ Il aseza gratios si candid între ei/ Si luand un cutit il taie dintr-o data!/ O, ce pufosi se-naltara, ce lenesi, ce calzi fluturi galbeni acum, prin odai..."

Am ras de investigatorul poet iubitor de Brumaru si l-am dat afara din casa.

"Doamna, sopti detectivul Arthur, permiteti-mi sa ma retrag, n-o sa va uit niciodata..."