Tanti Cornelia. 47 de ani in campul muncii: Traiesc cu 770 de lei pe luna si nu vreau desfiintarea pensiilor speciale

Tanti Cornelia. 47 de ani in campul muncii: Traiesc cu 770 de lei pe luna si nu vreau desfiintarea pensiilor speciale pensii specialepensiipensionari

Contribuim cu totii la bugetul tarii din care isi iau leafa de zeci de mii de lei demnitarii, al caror discurs ne transmite ca, dupa zeci de ani in campul muncii, sa ne multumim cu o pensie de pana in 800 de lei. O sa o cunoastem in cele ce urmeaza pe tanti Cornelia, o fosta taxatoare de bilete de calatorie din ''Epoca de Aur'', care, dupa patru decenii in campul muncii, e recompensata de stat cu putin peste 800 de lei pe luna.
Pe tanti Cornelia am cunoscut-o recent, mutandu-se langa mine intr-o garsoniera a unor rude indepartate, care o lasa sa locuiasca aici din mila, casa ei batraneasca de la tara fiind pe punctul sa o striveasca la orice ploicica mai puternica.

De cand cu relaxarea, imi pierd si eu timpul prin fata blocului, hranind porumbeii si luand cate o gura de aer. Asa am intrat in vorba cu ea. De cum o vezi, te transpune in lumea copilariei, si parca te simti deja copil, pe marginea patului, asteptand ca ea, bunicuta cu ochi blajini si de un albastru infinit si pur, sa scoata din soba cozonacul cu nuci, copt nu cu focul lemnelor, ci cu toata candoarea sufletului bunicilor, care isi iubesc nepotii mai presus de orice.

Sentimentul asta l-am avut. Parca imi vedeam in ea bunicii pe care nu-i mai am si nu ar mai fi fost mult pana sa-mi plec capul in poala ei, sa ma las mangaiata de mainile vitregite de munca, dar atat de blande la atingere, si sa o rog sa imi spuna o poveste.

Si mi-a spus o poveste.

Dar, pentru noi, oamenii mari, povestile nu mai au finalul fericit din basmele Fratilor Grimm. Pentru noi, povestile pe care le auzim sunt lectii dure de viata, care ne fac sa dam piept cu realitatea cruda care ne inconjoara. Ne fac sa ne simtim mici, egoisti, neputinciosi, frustrati.

M-au incercat un ghem de contraditii si sentimente cand i-am ascultat istorisirea.

Femeie strasnica si isteata, cu origini lipovene, tanti Cornelia nu are multa scoala, dar stie a buchisi cuvantul si citeste ea printre randurile evenimentelor de azi, tragand strasnice concluzii si adevaruri imbatabile, cu intelepciunea unui om fara scoala, dar pe langa care viata nu a trecut degeaba.

Si am ajuns noi sa vorbim despre pensii. Dupa 47 de ani de munca, a iesit la pensie in urma cu 10 ani, la 65 de ani, si statul a recompensat-o luna trecuta cu 770 de lei pe luna, bani din care nu reuseste sa faca multe. Nu multe pentru ea. Dar porumbeilor si celor doua cateluse din fata blocului, sunt martora ca nu le lipseste nimic.

E drept, vecinii impart cu ea cate o placinta, ii mai aduc un ou de tara, o gaina. Nu are copii. Un tratament administrat gresit in copilarie i-a provocat complicatii medicale. ''De multe ori, cand apas pe clanta sa deschid usa, ma zbat intre demnitate si foame. Sa accepti mila nu e demn, dar nu am ce sa fac ...'', mi-a spus, simtindu-i si eu apasarea din suflet.

Tanti Cornelia nu s-a dat inapoi de la munca. A lucrat ca taxatoare de bilete de autobuz in comunism si spune ca meseria asta i-a adus langa ea barbatul care avea sa ii fie si tata, si mama, si frate si sora. Dupa Revolutie, tanti Cornelia s-a angajat ca femeie de serviciu, la o complnie privata de transport, din Constanta, unde patron era fostul ei director.

''Am avut doar doua concedii medicale in 47 de ani de munca, atunci cand m-am operat si cand am avut un accident, a dat cineva cu masina peste mine si am avut piciorul rupt. In rest, am fost la munca. Nu castigam bine nici atunci, dar sotu lucra ca sofer, reusea sa mai faca un ciubuc, curse in tarile sovietice si ne descurcam. El nu mai e, ii facem parastasul de 7 ani la toamna, am ramas eu cu greul. De ce nu m-o fi luat Dumnezeu si pe mine? Asa ma rugam, sa ma duc inaintea lui ...'', a mai spus tanti Cornelia, controlandu-si lacrimile.

Din una in alta, tanti Cornelia isi drege glasul si spune, lasandu-mi o urma de mirare profunda pe chip: ''Eu nu vreau, mama, sa le taie la astia pensiile speciale. Noi, oamenii amarati, stim sa ne descurcam cu greul, dar un om bogat, oricat i-ai da, tot zice ca n-are. Ar fi mai greu pentru cutarita, trait toata viata in <<luxuri>>, sa traiasca acu' cu 50 de milioane (5.000 de lei), decat imi e mie cu bruma asta de pensie. Eu stiu ce e greu', sa nu treaca si altu'...''.

A fost un moment de tacere pe care nici acum nu stiu cum l-as fi putut umple.

Dar l-a umplut in continuare tanti Cornelia, care in secunda aceea, pentru mine, devenise cel mai bogat om din lume. Aveam in fata mea un munte de virtuti umane inestimabile. Atata bogatie!

''Si sa o gandim si pe partea ailalta, nu e vorba ca pensiile astea de le zice speciale sunt speciale. Eu, cu 4 clase, nu pot sa spun sa nu aiba pensie mare un doctor sau un om de stat. Sa le da, la aia care merita, care au si carte si meritu', dar sa nu isi bata joc de noi, de restu. Ca e mult intr-o parte, sa fie, dar dincolo chiar deloc?!''.

Cred ca tanti Cornelia nu a realizat ca a inglobat in vorbele ei simple, intreaga profunzile a fenomenului si, probabil, e exponentul mentalitatii pensionarului roman, cu mainile crapate si spatele aplecat de munca: Pensionarii sarmani nu cer ca altora sa li se ia. Ei isi cer peticul de demnitate!