Spre Est, catre sfarsitul lumii (III). Sulina intr-un roman, plus alte doua personaje reale: Strijan, scriitorul de scrisori si Zodic - omul-tabloid

Tags: dunaresulinaistorie

Infiintarea Comisiunii Europene a Dunarii a transformat Sulina dintr-un sat prapadit intr-un oras cosmopolit si prosper. La inceputul secolului XX, mai toate natiile europene erau reprezentate la Sulina. Un tablou literar al Sulinei in perioada sa de glorie a fost surprins de Jean Bart, in romanul "Europolis".

"In cativa ani… cate prefaceri… Sulina era in agonie… Gura Dunarei se impotmolea… Unde fusese apa era acum pamant… Bancuri uriase de nisipuri, aduse de fluviu, cresteau din mare ca niste insule la suprafata astupand canalul. Ziua si noaptea se lucra scurmand zadarnic fundul marei.

Natura nu se lasa invinsa. Vapoarele incarcate nu mai aveau destula adancime. Unele asteptau in rada fara a putea sa intre, altele, oprite in port, nu mai puteau sa iasa. Era o jale. Navigatia blocata. Comertul ruinat. Lumea alarmata. Ce-i de facut?

Sa se inceapa a lucra o alta gura a Dunarei. Sulina trebuie abandonata. Populatia scadea in fiecare an. Orasul se golea.
Portul murea."

Viziunea aceasta apocaliptica se regaseste in finalul romanului "Europolis", publicat la anul 1933 de Jean Bart, pseudonimul literar al lui Eugeniu P. Botez (1874-1933). Romanul a beneficiat de prefata lui George Calinescu.

Eugeniu P. Botez a lucrat ani buni la Sulina, ca ofiter de marina. Una dintre dintre cladirile in care a locuit scriitorul la Sulina este situata chiar pe faleza Dunarii - la parter functioneaza astazi o cafenea (posibil ca acolo sa fi fost, in epoca, chiar cafeneaua care i-a servit lui Jean Bart drept model pentru localul capitanului grec Stamati Marulis din "Europolis").



"Orasul acesta e condamnat... orasele au si ele viata si  moarte... o asezare omeneasca sub ochii nostri, menita sa dispara. Poarta Sulinei se inchide complet si pentru totdeauna. Omul se retrage invins in lupta cu natura.
 
Incearca sa deschida o alta gura a fluviului. Sulina abandonata, dispare ca oras. Creata din nevoile navigatiei nu are ratiunea de a trai cand drumul navigabil se muta in alta parte.
 
Asemenea Sulinei, un nou oras de port se va zidi fatal la alta gura a Dunarei. Sulina va insemna pe harta un mic sat de pescari uitat pe tarmul marei.
 
Fantoma fostului oras la poarta Dunarei va aparea poate candva in viitor.

Cine stie peste cate veacuri se va rascoli tarana acestui musuroi golit de furnicar. Cine stie cati eruditi pedanti, cu ochelari dupa urechi, isi vor stoarce creierii ca sa reconstituie, din cateva ciolane sau cioburi dezgropate, o lume disparuta.

Scheletele si craniile descoperite aci, asa de variate, vor incurca stiinta, vor provoca discutii nesfarsite asupra tipului uman care a trait odata pe malurile acestea.

Sulina, intrata in arheologie, va fi desigur o noua problema de rase, pentru care mii de volume se vor insira in rafturi de biblioteci.
Va putea smulge stiinta taina trecutului Sulinei? Va ridica macar un colt din valul ce va acoperi o lume ingropata, de atata vreme cazuta in uitare?

Va descifra stiinta, din urme fragmentare, viata ce-a fost aici odinioara? "



Pentru "impresie artistica" acesta este un final izbutit pentru romanul "Europolis". Din fericire, fictiunea literara din carte nu se regaseste in realitate: Sulina inca exista si inca marturiseste despre vremea cand a fost prima capitala a unei institutii europene - Comisiunea Europeana a Dunarii, pe cand era un "oras cosmopolit, un mosaic de rase la gura batranului Danubiu."

Dincolo de personajele literare din "Europolis" (inspirate de personaje reale), legendele urbane ale Sulinei pastreaza si ele memoria unor oameni stranii si pitoresti.

Unul dintre acestia este Strijan, pe care memoria colectiva l-a retinut ca fiind, pe la jumatatea anilor 1950, "un tip inalt, gras si in varsta".

Acest Strijan bantuia prin zona pietei orasului (astazi din fosta piata au mai ramas doar sirurile de tarabe goale) si purta, atarnat de gat, un soi de "birou mobil" confectionat dintr-o scandura pe care se gaseau o calimara, un toc si un teanc de hartii. Strijan, despre care se spune ca ar fi fost ofiter de rang inalt in Marina Regala, umbla cu biroul atarnat de gat si cauta musterii carora le redacta, contra cost, scrisori personale, petitii si cereri catre autoritati si orice fel de "inscrisuri".

Un alt sulinean legendar se spune ca ar fi fost Zodic, un armean. Acesta este recunoscut ca fiind cel care a "patentat" un carucior cu doua roti, cu un fel de oiste lunga. Tipul acesta de carut s-a bucurat de un mare succes, astfel incat fiecare gospodarie din Sulina ajunsese sa aiba unul in dotare.

Ocupatia principala a lui Zodic era aceea de a cara, cu ajutorul carutului sau, bagajele calatorilor care debarcau la Sulina. Dar celebritatea personajului nu i s-a tras nici de la carut, nici de la indeletnicirea de hamal.

Zodic stia la perfectie tot ce misca in oras, cine si ce a facut, cine cu cine s-a intalnit, cine cu cine a vorbit, ce se pune la cale, totul. Nici un detaliu al vietii din Sulina nu-i scapa lui Zodic, care avea si un mare har de povestitor.



Pentru aceste calitati, Zodic era platit de unii sa le impartaseasca ultimele barfe, iar de altii era platit ca sa-si tina gura. Dupa caz…
Dar pirati? Au fost pirati la Sulina? Si daca da, care era modul lor de operare? Vom afla raspunsul la aceste intrebari in episodul urmator.

Documentarea acestui reportaj a beneficiat de contributia urmatorilor: prof. Valentin Lavric (Liceul teoretic "Jean Bart" din Sulina), Zenovia Sipatkin (presedinta Comunitatii rusilor lipoveni din Sfistofca), Octav Postolache (pictor, Sfistofca), Liviu Simionescu (fotograf, Sulina), Iacob Halchin (nascut la Sfistofca, autorul volumului "Aproape totul despre Sfistofca", editura Pim, Iasi, 2019).

Citeste si: Guvernul anunta concedieri printre bugetari. Razvan Cuc: Ne-am apucat deja de restructurari

Fotografiile de actualitate apartin autorului

Va urma