Demnitatea suferintei

Demnitatea suferintei pastesarbatoaredemnitatesuferintacrestinismrastigniremantuire

E Vinerea Mare. Daca nu ne calcam in picioare la magazin, pentru a cumpara ultima cutie de oua gata vopsite, daca am spalat deja geamurile si am scuturat covoarele, daca am renuntat la ideea de a purta urechi de iepuras la masa de dupa Inviere, e poate momentul sa ne gandim si la semnificatia din spatele Pastelui.
Cred ca este nevoie de un moment de introspectie, fie ca ne declaram atei sau credinciosi. Pastele este o experienta care nu poate fi evitata, nici macar de prima categorie. Nu lansez polemici, desi cred ca cei care nu cred in Dumnezeu au o cumintenie ciudata a mintii, caci abandoneaza cautarea. Oricum, o treime din populatia planetei se declara crestina si nu ar trebui sa fie straina de valorile fundamentale ale acestei religii. Tocmai de aceea am ales sa vorbesc despre relatia dintre demnitate si suferinta. 

Moartea lui Iisus, rastignirea sa, a semnificat, in contextul vremii sale, o sfasietoare lipsa de demnitate. Rastignirea era dezonoranta si rezervata talharilor de rand. Pe langa chinul trupesc ingrozitor, trebuie sa adaugam si batjocura, umilintele, tortura sufleteasca pe care Nazariteanul le-a indurat pe drumul crucii si apoi chiar pe cruce. Iisus insusi ajunge la limita si ii cere Tatalui sa departeze "paharul" suferintei de la El.

Mantuitorul asuda de spaima si vede cum sudoarea i se transforma in sange. Inainte de a muri, renunta, pentru o clipa, la speranta: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?". Neputinta si-a facut loc si Omul sufera: de frica, de durere, de tristete, de lipsa de speranta. Exact contrariul unei demnitati stoice.