Editorial Dan Manusaride: De ce nu ii pasa americanului de rand de posibilul default al SUA
dan manusaridesuaeditorial
Asta vara ma plimbam impreuna cu sotia mea pe Riverside Bank, de pe malul sudic al Tamisei, din zona ce mai este denumita si Southwark. Dupa ce ne-am dat in cea mai mare roata din lume, London Eye, construita in anul 1999 pentru a celebra intrarea intr-un nou mileniu, ne-am asezat la o masa pe terasa unui pub, deschis chiar intr-unul dintre corpurile fostei cladiri a Primariei. Caldura blanda a serilor londoneze te imbie la un pahar de bere, chiar daca unul o prefera pe cea irlandeza, neagra, iar altul pe cea englezeasca, rosie.
Fiind singuri la o masa de patru persoane, iar vremea frumoasa imbiind tot mai multi turisti catre terasele orasului descris de Dickens in multe din lucrarile sale, vrand-nevrand, ne-am trezit cu doi vizitatori respectuosi care ne-au rugat sa ia loc si ei la masa noastra. Cei doi, un cuplu din Philadelphia, faceau parte, cu certitudine din clasa medie de americani care nu cunosc prea multe despre ce se intampla mai departe de 100 de kilometri de orasul in care locuiesc. Nici nu trebuie sa schimbi decat cateva vorbe pentru a descoperi ca orizontul unei astfel de categorii sociale este atat de limitat incat daca epuizezi subiectele familie-copii-nepoti-prieteni de weekend si vacante, se asterne tacerea.
Despre Obama stiu ca este primul presedinte de culoare al Statelor Unite ale Americii, mai stiu ca musulmanii sunt dusmanii Americii, ca in tara lor de origine se conduce pe dreapta si nu pe stanga cum i-au obligat englezii sa o faca, ca la MacDonalds poti servi un pranz decent si ca au rate incepand cu casa in care locuiesc, automobilul pe care il conduc, televizorul urias cu led-uri pe care tocmai si l-au achizitionat, masina de tuns iarba si aparatul de aspirat frunzele cazute. Nu prea umbla cu bani cash la ei, cardul bancar fiind “cheia” cu care deschid toate usile magazinelor in care intra. Evident, n-au invatat nimic din criza inceputa acum 5 ani, traiesc tot pe datorie si considera ca acest mod de viata nu comporta niciun risc pentru ca isi pot schimba oricand stilul de viata, dar si casa, masina sau serviciul.
“Veti achita vreodata creditele pe care le aveti?”, i-am intrebat din pura curiozitate. “Nu stim, daca ne merge ca acum, poate. Daca situatia se va inrautati ne vom lua o casa mai mica, o masina mai ieftina, poate ne vom muta intr-un alt oras cu taxe mai mici, la fiecare problema exista o solutie”, mi-a raspuns Steve, stapanul casei. Cam asta e filozofia americana: pui lucrurile esentiale in niste lazi din carton, le incarci intr-un automobil si valea in alta parte pentru a o lua de la capat. Adica alte job-uri, alti prieteni, alte credite, alta viata.
In Romania, dar si in alte multe tari europene, o astfel de schimbare esentiala ar fi tratata ca o drama, un lucru de neinchipuit. Cum sa-ti lasi familia, prietenii, medicul de familie cu care tocmai te-ai imprietenit sau farmacista care-ti mai da fara reteta cate un medicament de dormit? Cum sa-ti parasesti orasul pe care tocmai l-ai deslusit? Si, mai ales cum sa o iei de la capat la o varsta la care te gandesti mai repede la pensionare decat o schimbare.
Americanii pe care i-am cunoscut in aceasta vara la Londra, si care se aflau la a treia tinerete, nu aveau nici cea mai mica temere in cazul in care criza va lovi din nou lumea. “De murit de foame, nu vom muri, mai vindem ceva, poate mai apare vreo mostenire, ne ajuta copiii, viata va continua”, ne-a marturisit Marcy, sotia lui Steve. Nu imi ramane decat sa constat, ca americanii nu prea fac diferenta dintre inceput si sfarsit, considerand un sfarsit ocazia pentru un nou inceput. Si asta este bine pentru moralul unei natiuni!
Un produs media marca Rentrop&Straton 
