Cum arata femeia ideala?

Cum arata femeia ideala? Raspunsul la aceasta intrebare nu este batut in cuie, el se schimba pur si simplu de la o generatie la alta, fiind rezultatul unui mix de factori proveniti din diverse domenii: fashion, cinematografie, muzica pop si, in unele cazuri, chiar politica (s-a vorbit mult in urma cu un deceniu despre frumusetea bratelor primei doamne a Americii, Michelle Obama). E interesant, deci, sa vedem cum a evoluat acest ideal de-a lungul ultimei sute de ani.
La inceputul secolului XX, la moda era asa-numita Gibson Girl, adica femeia care se bucura de silueta foarte specifica introdusa in revistele vremii de ilustratorul american Charles Dana Gibson. O silueta ale carei principale linii erau date de un… corset.

Gratie acestui corset rezulta o talie foarte subtire care, completata cu umeri largi si solduri generoase, contura per ansamblu un trup ca o cifra 8 alungita - element prin care o Gibson Girl putea fi usor recunoscuta.

De retinut ca o femeie care se incadra in acest standard nu avea un aer gingas si delicat, ea putea fi descrisa mai degraba ca o femeie inalta, sobra (lucru accentuat de parul bogat strans in varful capului) si cu o tinuta regala.

Au venit apoi anii ’20. Spunem adio curbelor bine conturate si staturii impunatoare si salutam aparitia unui nou ideal de frumusete – femeia Flapper (termen de slang), caracterizata de o silueta destul de firava si de un piept plat si destul de putin pus in valoare, dat fiind ca bluzele si rochiile acopereau complet decolteul.

Alt element distinctiv: linia taliei era mutata artificial, prin croiala imbracamintei, cu vreo 10 cm mai jos fata de talia naturala a corpului, ceea ce impunea necesitatea unor solduri inguste. Accentul se muta astfel asupra picioarelor, suple si drepte, al caror aer sexi era accentuat de rochiile/fustele destul de scurte care lasau sa se vada port-jartierul in timpul anumitor miscari de dans. Per ansamblu, femeia Flapper arata cam ca un dreptunghi.

S-a renuntat insa la acest ideal feminin in deceniul 4 al secolului trecut, cand s-a revenit la silueta cu forme mai bine conturate, numita Soft Siren (tot atunci s-au lansat cele patru marimi de sutiene – A, B, C si D), dupa care a venit o perioada foarte interesanta, in anii imediat urmatori celui de-al doilea Razboi Mondial, cand s-a impus o silueta feminina autoritara si usor intimidanta, ca o consecinta oarecum fireasca a rolului major jucat de femei in functionarea economiei, in timp ce barbatii erau pe front.

Exponente ale acestui ideal de frumusete feminina (The Star-Spangled Girl) au fost actritele Lauren Bacall si Katharine Hepburn, ambele cu o inaltime impunatoare, de cca 1,75 m, cu picioare lungi si cu un aspect general destul de colturos.

Anii ‘50 au adus stilul Clepsidra, cu talie subtire, bust bogat si coapse durdulii, reprezentat cel mai bine de Marilyn Monroe, considerata si acum una dintre cele mai frumoase femei din istoria Americii. Erau, iata, din nou la moda liniile voluptoase, femeile slabe fiind incurajatate sa ia diverse suplimente alimentare pentru a castiga in greutate (aceasta fiind considerata unica lor sansa pentru a avea succes in relatiile amoroase).

Ca o paranteza, revista Playboy a fost lansata in aceasta perioada si imaginile din primele numere ilustreaza perfect preferinta pentru stilul Clepsidra.

Apoi situatia s-a dat din nou peste cap in anii ’60. Silueta subtire si plata a revenit in prim-plan si, daca in urma cu cativa ani se recomandau de zor suplimente pentru ingrasat, acum s-au batut recorduri la vanzarile de amfetamine, ca solutii pentru slabit.

Din nou piept putin vizibil, talie nepusa in valoare si solduri inguste, adica un stil usor androgin, exact ca stilul Flapper, reprezentat acum cel mai bine de modelul Twiggy (care da si numele acestui stil – Twig) sau de actrita Audrey Hepburn. O reclama celebra a vremii, pentru lenjerie modelatoare, infatisa o para insotita de headline-ul „Nu asa trebuie sa arate o femeie!”

Avem apoi modelul The Disco Diva, in anii ’70, care promova o femeie oarecum obisnuita din punct de vedere fizic (vezi actrita Farrah Fawcett) si care se distingea mai mult prin vestimentatia specifica, realizata din materiale stralucitoare, gen poliester sau spandex.

Si ajungem astfel la o perioada foarte-foarte interesanta, cea de dupa 1980, numita The Supermodels, cand idealul feminin insemna Elle MacPherson, Naomi Campbell sau Linda Evangelista – femei atletice, foarte inalte, cu picioare lungi, care au dominat timp de peste un deceniu lumea modei, lasand totodata o amprenta puternica in cultura pop.

A fost o perioada interesanta si pentru ca tot acum a inceput ascensiunea aerobicului, gratie pionierei Jane Fonda, cu celebrele sale casete video, aerobicul contribuind la popularizarea trupurilor lucrate, determinand acceptarea faptului ca si femeile pot avea muschi si stabilind astfel noi standarde de frumusete.

Trecem repede peste urmatoarele idealuri feminine, stilul Waif al anilor ’90, cu forme incerte (osoase), blugi largi si tricouri oversize (vezi Winona Ryder sau Natalie Imbruglia) si stilul The Buff Beauty din anii 2000, cu abdomen lucrat si pus in valoare prin spray-uri speciale (Britney Spears), si ajungem, iata, la actualul ideal de frumusete.

Cum arata femeia ideala in acest deceniu?
Ei bine, elementul definitoriu se pare ca este… posteriorul. Ferm, bine conturat, usor voluminos. De altfel, stilul perioadei actuale se si cheama The Booty Babe si se bucura de reprezentante (considerate foarte apetisante) ca Beyonce, Kim Kardashian, Nicki Minaj, Shakira sau Jennifer Lopez.

Punem punct aici acestei treceri in revista a idealului de frumusete feminina din ultimii 100 de ani. Si tragem si o concluzie, de fapt singura concluzie logica: din moment ce acest ideal se schimba permanent, este clar ca frumusetea feminina are extrem de multe variante.