Apelul pentru standarde egale de munca si imbunatatirea conditiilor de desfasurare a acesteia au fost auzite cu mult inainte de izbucnirea Primului Razboi Mondial.
Pe masura ce revolutia industriala a reasezat pietele muncii din Franta, Marea Britanie si restul Europei pe parcursul secolului al XIX-lea, peisajul economic si social al continentului s-a modificat semnificativ. Cativa vizionari cu orientari au avansat ideea fondarii unei organizatii care sa reglementeze si sa uniformizeze standardele legate de munca.
Printre initiatori s-au numarat Robert Owen, un socialist galez si fondator al unui sindicat in 1933, un producator de bumbac si membru al parlamentului britanic, Charles Hindley si Daniel Legrand, un industrias francez filantrop. Desi ganditorii secolului al XIX-lea s-au aflat inaintea timpurilor, razboiul (1914-1918) a modificat radical configuratia Europei, bulversand piata muncii.
Statutul a fost conceput intre ianuarie si aprilie 1919 de catre o comisie compusa din reprezentanti din Belgia, Cuba, Cehoslovacia, Franta, Italia, Japonia, Polonia si Marea Britanie, prezidati de Samuel Gompers, iar la 11 aprilie, noua organizatie s-a afliliat la Liga Natiunilor.
Desi Liga Natiunilor s-a poticnit in anii de dupa razboi, OIM a inflorit. Misiunea organizatiei chiar s-a extins de la stabilirea standardelor de munca, pana la supravegherea incalcarii drepturilor omului la nivel mondial si facilitarea accesului la tehnologie pentru a tarile in curs de dezvoltare.
In 1946 , dupa al Doilea Razboi Mondial, OIM a devenit prima agentie care a participat activ la transformarea Ligii Natiunilor in Organizatia Natiunilor Unite (ONU). La 50 de ani de la fondarea sa, OIM a primit, in 1969, Premiul Nobel pentru Pace.
