Spre Est, catre sfarsitul lumii (IV). Piratii din Caraibe vs piratii din Sulina

Spre Est, catre sfarsitul lumii (IV). Piratii din Caraibe vs piratii din Sulina Cand te gandesti la mare, la navigatie, la matelotii de pe vremea corabiilor cu panze, nu se poate sa nu-ti fluture prin minte si steagul cel negru, cu o tigva si doua oase incrucisate. Steagul piratilor. Au bantuit, oare, piratii si prin zona maritima a Sulinei de odinioara? Au abordat ei, cu sabia in dinti, corabiile incarcate cu marfuri pretioase? Au avut "Piratii din Caraibe" oarece tovarasi de apucaturi si la gurile Dunarii?
Marturii despre existenta piratilor la Sulina nu sunt. Iar in absenta marturiilor trebuie sa ne multumim cu povesti si legende.

Povestile, credibile si plauzibile, de altfel, vorbesc despre existenta unor talhari la gurile Dunarii, in zona Sulinei, al caror mod de operare era mai degraba ingenios decat spectaculos. Talharii cu pricina nu abordau navele in larg ci actionau de la tarm, la lasarea intunericului. Atunci, legau de coarnele boilor cate un lemn lung, de care atarnau felinare aprinse si manau dobitoacele catre varsarea Dunarii in mare, in locuri in dreptul carora, in larg, apa era foarte mica.

In absenta unui far care sa-i ajute sa se orienteze, capitanii vaselor care voiau sa ajunga la tarm interpretau luminile leganate ale felinarelor legate de coarnele boilor ca fiind luminile navelor ancorate in port si isi indreptau corabiile catre ele, pana intepeneau, captive, in bancurile de nisip.

Atunci, talharii, vasleau in ambarcatiuni usoare catre vapoarele intepenite in nisip, isi faceau treaba si apoi dispareau in noapte.
Modul acesta de operare este posibil sa fi functionat inainte de constituirea Comisiunii Europene a Dunarii, care a construit la Sulina, la anul 1870, cate un far pe fiecare mal al Dunarii. 

Aceasta a fost povestea. Legenda despre piratii din Sulina o spune, insa, o piatra tombala din Cimitirul marin din localitate. Piatra a fost asezata peste locul de ingropaciune al grecului Ghiorghios E. Kontoguris, care a trait intre anii 1838-1871 si care si-ar fi gasit sfarsitul pe strazile Sulinei dintr-o pricina cu niste soldati rusi, care s-a lasat cu schimburi de focuri.

Pe piatra de mormant a grecului Kontoguris din Cimitirul marin de la Sulina este daltuit, in marmura, simbolul dintotdeauna al piratilor.



Cimitirul marin de la Sulina a fost infiintat tot pe vremea Comisiunii Europene a Dunarii si este un fel de tunel al timpului de unde razbat soapte, fapte, intamplari de demult si de mult apuse.

In Cimitirul marin de la Sulina odihnesc reprezentanti a mai bine de 20 de natii, iar povestile lor sunt scrise pe pietrele funerare sau sunt duse mai departe, prin viu grai, de oamenii locului.



Sunt inmormantati la Sulina oameni simpli, pescari, mateloti, ofiteri si capitani de vase, negustori, ingineri, printi si printese, greci, lipoveni, romani, englezi, francezi, italieni, nemti, croati, austrieci, ba chiar si un danez… oameni de toate confesiunile crestine, dar si evrei si musulmani.



Doua pietre tombale identice spun povestea a doi indragostiti, care s-au stins impreuna: la 21 mai 1868, englezoaica Margaret Ann Pringle, in varsta de 23 de ani, a fost invitata la o plimbare pe Dunare de iubitul ei, prim-ofiterul Willian Webster, de 25 de ani. La un moment dat, fata a cazut in apa, iar ofiterul nu a pregetat si a sarit sa o salveze. Amandoi au murit inecati si au fost inmormantati, unul langa altul, la Cimitirul marin din Sulina. In cuvinte putine, dar lamuritoare, povestea si tragicul lor sfarsit sunt daltuite pe pietrele lor de mormant.



In Cimitirul marin de la Sulina parcelele unde sunt inmormantati crestinii, evreii si musulmanii sunt despartite de garduri. Odinioara nu era asa si, grupate totusi dupa religie, toate mormintele se gaseau intr-o singura incinta. Cei dusi isi dormeau somnul de veci asa cum traisera: impreuna. Dar asta a fost demult, cand oamenii construiau poduri si zideau faruri. Paradoxal, moda gardurilor s-a impus mai aproape de zilele noastre, in epoca zisa a "globalizarii".

Uneori, Cimitirul marin de la Sulina este "pus alaturi" de Cimitirul vesel de la Sapanta, desi intre cele doua nu este nicio asemanare, in schimb este o mare diferenta.

Cimitirul vesel este hazliu si insolit (atat) in vreme ce Cimitirul marin spune povestea unui capitol din istoria nationala si ar trebui tratat ca atare. Adica sa nu mai fie lasat prada balariilor care tind sa-l ia in stapanire.

E cumplit de trist, de pilda, sa vezi itindu-se dintre buruieni, o cruce scunda de pe mormantul unui veteran din Razboiul de independenta de la 1877 pe care scrie "Patria recunoscatoare". Astazi, mai inalte si mai viguroase decat recunostinta patriei au ajuns balariile…

In episodul urmator vom pleca de la Sulina. Vom da 1 leu unui barcagiu care ne va trece Dunarea si vom apuca, pe un drum de nisip, catre Sfistofca - satul cu doar 16 locuitori ale caror varste, adunate, bat spre 1.200 de ani.



Documentarea acestui reportaj a beneficiat de contributia urmatorilor: prof. Valentin Lavric (Liceul teoretic "Jean Bart" din Sulina), Zenovia Sipatkin (presedinta Comunitatii rusilor lipoveni din Sfistofca), Octav Postolache (pictor, Sfistofca), Liviu Simionescu (fotograf, Sulina), Iacob Halchin (nascut la Sfistofca, autorul volumului "Aproape totul despre Sfistofca", editura Pim, Iasi, 2019).

Fotografiile apartin autorului

Va urma