OPINII. Izolarea e dificila. Dar parca nu atat de dificila pe cat spun unii

OPINII. Izolarea e dificila. Dar parca nu atat de dificila pe cat spun unii izolarerestrictiistare de urgentastare de alerta

Starea de urgenta a adus haos. Haos in economie. Companiile se confrunta cu un virus care le macina sansele de redresare cu fiecare zi care trece sub usa zavorata de la intrare. Este o realitate careia inca nu ii putem cuantifica proportiile, lucrurile fiind in plina desfasurare si, probabil, departe de o finalitate oarecare.

E o situatie demna de compatimit, careia ii vom suporta cu totii costurile, fie ca suntem angajati, angajatori, sau asistati sub o forma sau alta de stat la aceasta ora. Ce nu e de compatimit, insa, ba chiar e de neinteles. e haosul care s-a creat in afara componentei economice. Oamenii dramatizeaza aceasta perioada probabil mai mult decat e cazul.
Daca as avea o balanta imaginara, iar intr-un taler sa pun oamenii care isi fac griji pentru economie, pentru bugetul personal, pentru functionarea mediului privat, iar in celalalt sa ii asez pe cei a caror existenta a luat eminamente chipul obstescului sfarsit doar pentru ca nu se mai pot plimba hai-hui pe strazi, balanta nu ar fi favorabila lucrurilor care conteaza cu adevarat.

E nevoie doar sa scoti capul pe fereastra sa vezi oameni mergand brambura, carora li se citeste pe chip lipsa unui scop precis al deplasarii si, cu putina profunzime, lipsa unui scop in viata, in unele cazuri. E nevoie doar sa treci pe langa un parc si sa vezi cum stau toti cetatenii ciorchine parca facand dinadins coronavirusului.

E nevoie doar sa mergi la un magazin sa vezi ca se gasesc doi-trei neinspirati sa dea iama la vitrina unde esti tu deja, inghesuindu-se in tine de parca le-ai lua de sub nas ultimele provizii de pe Pamant.

E nevoie doar sa fi fost conectat in ultimele saptamani la internet sau la televiziune si sa vezi valurile de nemultumire si protest facute de oamenii nemultumiti ca trebuie sa se izoleze.

Dupa doua luni traite in izolare si in mirare, continui sa ma mir, dar si sa ma izolez. Nu inteleg ce poate fi atat de dramatic sa petreci timp cu tine insuti. Asa o companie dezagreabila sa fii? Plictiseala intervine in viata oricui si e fireasca. Insa de aici si la a dramatiza toata situatia, a vedea in ceea ce se intampla sfarsitul existentei si fericirii, e cale lunga si pavata cu niste semne de intrebare asupra carora ar trebui sa ne aplecam serios.

Daca m-as afla in situatia in care nu as mai suporta sa petrec timp cu mine in casa, m-as intreba, in primul rand, "altii de ce ar vrea?" Sau "cum de m-au suportat prietenii, familia?", daca mie mi-e dificila misiunea.

Apoi m-as intreba ce ma defineste pe mine ca om. Ar trebui sa ma defineasca meditatia, muzica buna, filmele bune, lectura, introspectia, analiza gandurilor si sentimentelor, linistea, conteemplarea, incercarea de a ma dezvolta, de a ma autoeduca, de a invata lucruri noi.

Or, nici macar unul dintre toate aceste atribute pe care le consider eu una exigente ale spiritului unam, nu a fost privat de starea de urgenta.

Au fost interzise doar plimbarile prin mall, iesirile in discoteci, dansatul pe mese la terase, mancatul in oras, deplasarile fara motive intemeiate. Cele cu motive, fiind permise fara exceptie.

Oare chiar atat de superficiali suntem incat in lipsa posibilitatii de a desfasura astfel de lucruri, noi nu ne gasim fericirea, linistea si echilibrul?

E drept. Nu s-a putut merge la teatru, nu s-au putut desfasura cursuri, dar toate aceste lucruri care ne ajuta sa progresam, sa invatam, sa ne dezvoltam, se pot realiza cu usurinta in mediul online.

Pana la urma, e o provocare. S-a gandit cineva sa se opreasca o clipa din vaicarit si sa isi puna intrebarea: "daca mi-e greu fiind nevoit sa stau pe canapea, cu 75% din salariu, cum mi-ar fi daca maine m-ar trimite pe front, sa lupt in razvoi?".

Cred ca partea buna a intregii situatii e usor neglijata si ingrijorarile justificate care ar trebui sa existe, lipsesc cu desavarsire. 

Am, de asemenea, convingerea ca un atribut de baza al omului al trebui sa fie adaptabilitatea. Lumea s-a schimbat sub ochii nostri. Fie tinem pasul cu ea si incercam sa ne traim viata la maximul de bine pe care ni-l putem permite si crea in conditiile date, fie rancezim in nemultumiri si neimpliniri, macinandu-ne zi de zi nostalgia unei normalitati care poate ni se parea fireasca fiindca ne obisnuisem cu ea, nu pentru ca ne definea cu adevarat ...

Pe aceeasi tema: