Mai spunea Marquez in "Dragoste in vremea holerei”: "Nemarginita nu este moartea, ci viata". Si totusi...in ziua de 17, luna a 4-a a anului 2014, Marquez a plecat catre ingeri la varsta de 87 de ani, inchizand ochii linistit, in casa sa din Mexico City.

In mod inevitabil, presa si Internetul au explodat, anuntand vestea trista si dand detalii despre suferinta lui din ultimul deceniu, despre spitalizarea sa recenta, lideri din inreaga lume intrecandu-se in a transmite mesaje de condoleante. „America Latina si lumea intreaga este trista la plecarea acestui mare visator”, a transmis presei presedintele peruan Ollanta Humala.
Presedintele Columbriei, tara natala a autorului  romanului "Un veac de singuratate" l-a numit pe Marquez: „cel mai mare columbian din toate timpurile”, adaugand: „gigantii nu mor niciodata”.

Presedintele mexican Enrique Peaa Nieto a spus ca tara sa este onorata ca Marquez "si-a ales sa se stabileasca in Mexic in ultimele decenii, imbogatindu-ne viata noastra de zi cu zi”.

García Márquez s-a mutat in Mexic impreuna cu intreaga familie in 1961, dupa ce traise in Columbia primii 34 de ani de viata si activase ca jurnalist-corespondent de presa la New York. El insusi povestea ca a ajuns in Mexic cu trenul „pe un apus de culoare roz” si ca nu cunostea pe nimeni in oras. In Mexic a scris "Un veac de singuratate".

A primit Premiul Nobel pentru literatura in 1982. Discursul sau de acceptare a premiului a fost o tulburatoare pledoarie pentru egalitate de sanse si non-discriminare:
 
"Nu: violenta si durerea nemasurate ale istoriei noastre sunt rezultatul injustitiilor de secole si a necazurilor fara numar, si nu o minciuna tesuta la 3 mii de leghe de casa noastra. Dar multi savanti si ganditori europeni au crezut, cu infantilismul buncilor care au uitat rodnicile nebunii ale tineretii lor, ca si cum ar fi imposibil sa traiasca un alt destin decat acela de a trai din mila celor doi mari stapani ai lumii. Acesta este, prieteni, nudul singuratatii noastre.

Asa ca, in fata opresiunii, a subjugarii si a abandonului, raspunsul nostru este viata. Nici inundatiile, nici epidemiile, nici foametea, nici cataclismele, nici macar razboaiele eterne de-a lungul a secole si secole nu au reusit sa reduca avantajul tenace pe care viata il are in fata mortii. Un avantaj care creste si capata viteza : in fiecare an sunt cu 74 de milioane de noi nasterii mai mult decat descese, cantitate de fiinte noi cat pentru a mari de sapte ori in fiecare an populatia New York-ului. Majoritatea dintre ei se nasc in tari cu putine resurse, si printre ele, bineinteles, se numara si America Latina. In schimb, tarile cele mai prospere au reusit sa acumuleze suficieta putere de distrugere cat pentru a anihila de cinci ori nu doar toate fiintele umane de pe aceasta planeta, ci totalitatea de fiinte vii ce au trecut pe aceasta planeta fara de noroc.
 
Intr-o zi ca cea de azi, maestrul meu William Faullkner, a spus in acest loc : “Refuz sa admit sfirsitul omului”. Nu m-as simti demn de a ocupa acest loc care a fost al sau daca nu as avea constiinta linistita ca pentru prima data de la inceputul umanitatii, dezastrul colosal pe care el il nega vehement in urma cu 32 de ani, este acum nimic mai mult decat o simpla posibilitate stiintifica. In fata unei fantastice realitati care de-a lungul tuturor etapelor umanitatii a trebuit sa para o utopie , inventatori de fabule ce credem orice, ne simtim ca avand dreptul de a crea, cat inca nu e prea tarziu, o utopie contrara. O noua si inflacarata utopie a vietii, unde nimeni nu poate decide pentru altii cum vor muri, unde sa fie cu adevarat posibile dragostea si fericirea, si unde un neam condamnat la 100 de ani de singuratate sa aiba in sfarsit si pentru totdeauna o a doua sansa pe pamant".
 
Cu cativa ani inainte de a se stinge din viata, Gabriel Garcia Marquez scria: "O singura clipa de impacare este mai de pret decat o viata intreaga de prietenie". Cei care l-au vegheat pana la capat au marturisit ca Gabo, asa cum il alintau prietenii, a plecat impacat!