de Lacramioara Vidru
la 01 Mai. 2011
In parte, suntem de-a dreptul nauci. Ai zice ca am prins timpul in lant si ca dispunem de el ca de un animal adus la circ. Altfel cum de ne permitem sa facem compromisuri cu fericirea noastra? Pentru ca si fericirea se contabilizeaza in timp, iar munca, la randu-i, e "tempofaga" sau consumatoare de clipe. Daca multumirea vine – si asa ar trebui sa fie –inclusiv din ceea ce facem, de ce sunt inca destui cei care isi omoara timpul in activitati lucrative ce nu le sunt aproape nici ca stil, nici ca aptitudini?
A te bucura este un drept. A munci cu bucurie ar trebui sa fie o necesitate existentiala. In fond, ii daruim cel putin 480 de minute din timpul ce cade zilnic prin clepsidra, iar clepsidra e fragila. In plus, este si pe jumatate goala. Orice se naste din beatitudinea lucrativa este incarcat cu o forta aparte, cu ritm si armonie specifice. Orice fruct rezultat din placere are valoare net superioara si este vrednic de pretuire autentica.
Dar, pentru ca bucuria sa se poata manifesta in munca, trebuie dezvaluite, valorizate si utilizate resursele ei. Izvorul primar se afla in acele minuni interioare cu care ne-a harazit, in imensa sa bunavointa, Cel de Sus. Esential este sa le descoperi si, ulterior, sa le fructifici.
Din pacate insa, ramanem un neam de ignoranti in ceea ce priveste orientarea in cariera, formarea profesionala, ori valorizarea materiala si spirituala a competentelor si aptitudinilor personale. Intr-un clasament european din 2009, Romania, alaturi de Bulgaria, se aflau pe ultimul loc in ceea ce priveste lifelong learning sau invatarea pe tot parcursul vietii. Asa se face ca doar 1,5% dintre romanii cu varste cuprinse intre 25 si 64 de ani participasera la un program de formare profesionala, la un seminar sau un curs de orice fel.
Apoi, la capitolul educatie institutionalizata, stam cum stim. Prea putine unitati de invatamant pun accentul pe dezvoltarea de competente si pe orientarea avizata in cariera. Deseori, tinerii se trezesc singuri si buimaci in fata optiunilor de cariera si deseori aleg dupa ureche sau in functie de trend. Asa se explica valul de ingineri de la inceputul anilor `90 sau cohortele de juristi si economisti de mai tarziu. Se cauta specializarile care promit un viitor banos si prea putin sunt creditate inclinatiile personale.
Nimic nu-i insa mai demobilizator si dezolant decat a te complace intr-o meserie ce te-aseaza precum o haina cu cateva numere mai mare. In loc sa te scoata in lumina, iti stirbeste din potential, iti umbreste sau iti ascunde in cele din urma valoarea.
Pentru toate ceasurile pe care i le alocam, munca ar trebui sa ne rasfete cu satisfactii. Si nu ne-ar refuza un asemenea drept, daca am sti sa alegem bine. In orice meserie poti sa faci bani, dar ca sa-i faci trebuie sa fii bun, iar ca sa fii bun trebuie sa-ti placa ceea ce faci.
Comentarii
La noi daca spui angajatorului ca de fapt tu ai fi mult mai bun pe o alta pozitie sau in alt departament , risti sa fii considerat instabil, nemultumit... Cred ca problema cea mai mare este incapacitatea celor care iti pot decide, intr un moment anume, viata: profesori, parinti , superiori...incapacitatea de a vedea potential, inclinatii sau chiar talent.
De aici pleaca totul. Fiecare dintre noi are un talent ...trebuie doar descoperit si pus in valoare.
Este greu sa realizam ca munca nu ne aduce "multumiri" ...sau mai bine spus este greu sa intelegem DE CE nu ne aduce multumiri.
Eu tocmai am aflat de ce si ce as vrea sa fac in acest sens. SPER sa mi si reuseasca!!
Succes tuturor celor care S-AU TREZIT DIN AMORTEALA UNUI JOB care nu le aduce satisfactii de niciun fel.