de Lacramioara Vidru
la 16 Ian. 2011
Universul lor este un colos de beton ce strange nediferentiat sub cupola constructii vechi si noi, masini neastamparate ori potolite, vise marete sau subrede, praf si prafuri, vietati si suflete obosite. O mega-structura discordanta, nervoasa, pentru care sfarsitul de zi nu isi gaseste niciodata linistea in noapte.
Copiii orasului convietuiesc in chip nebanuit prin satelit. Cauta, descopera, invata prin click-uri succesive intr-o nemarginire informationala. Foiesc butoane si pagini virtuale de ziare, carti, jurnale si profiluri. Se creeaza si se transforma cu usurinta cameleonica intr-un spatiu care apartine tuturor. Placerea jocului si a povestilor o descopera capsulata in DVD-uri, iar acordurile muzicale le pulseaza direct in urechi, in format MP3. Se cunosc, sub protectia ID-urilor, dupa descrieri succinte si cascade de fotografii desantate, pentru a se iubi platonic, de la distanta. Isi impartasesc izbanzile si neimplinirile pe Facebook, se oglindesc in camere video, trimit barfe prin SMS si isi exprima trairile cu emoticoane. Se vand pe motoare de cautare si se fac nevazuti cu delete.
Copiii acestia cunosc bucurii alterate si adevaruri invalide. Li se pare formala interactiunea directa, improprii discutiile libere si oneste cu sine ori cu ceilalti. Fac alergii la tarana, la polen, la soare si la sentimente. Neaga autoritatea, priceperea si intelepciunea celor in varsta. Considera manierele un moft si o pierdere regretabila de vreme. Traiesc fara pretentii inalte si alearga infrigurati dupa dorinte perisabile. Aspira mereu catre ceea ce nu au, subjugati de nefericire. Iar cand sunt nefericiti sau prea fericiti se abandoneaza cu nonsalanta in lumea ecranelor.
Iar in tot acest timp, in care viata lor se inghesuie in conturi ireale, primavara continua sa infloreasca neasemuit iar toamna sa se-nece in galben si-n purpuriu. Soarele inca apune dezinteresat intr-un colt de cer sangeriu. Ploaia nu conteneste sa ude pamant aburind si paduri imbalsamate cu verde crud. In tot acest timp, trec pe langa ei griji parintesti si soapte de drag, de dor. Se dilueaza caldura bunicilor si splendoarea locurilor traditionale inca nealterate. Se estompeza desfatarea nascuta din lucruri simple si minunatiile veritabile ale lumii.
Copiii nascuti din orase se plimba, (se) iubesc, vietuiesc intr-o realitate virtuala, pe baza de parola. Dar cum sa ii faci sa priceapa ca in tot acest timp renunta de fapt sa traiasca autentic?
Comentarii
ce va fi!? sa nu disperam! niciodata nu se stie ce transformari pot avea loc! daca iubirea e undeva printre noi, atunci acesti copii pot fi salvati! cum? cred ca tot de la noi, adultii, trebuie sa porneasca. sa ne trezim!!! si sa imprimam o alta conduita de viata acestor copii. sa-i iubim, sa le acordam atentie, sa fim prezenti in viata si sufletele lor, sa ne daruim - si atunci ei nu-si vor mai cauta parteneri in spatele monitoarelor...