Opinie Paul Barbu: Nu exista aplicatia numita Copilaria mea
copilarieaplicatieturboprietenicopii
Inchid pleoapele si ma vad prin ochii mamei. Sunt doar un puiandru de 4 ani, care sta drept in fata ei, in timp ce ea incearca sa ma aranjeze cat mai frumos. Sunt imbracat in haine tricotate chiar de ea. In picioare am opinci. Se uita la mine si zambeste. Pe cap am o caciula, din lana crosetata marca „made by mama”, iar in crestet sta tantos un mot atat de mare incat imi face capul sa para o capota de masina a politiei cu un girofar pe ea.
Caciula este desfacuta sub barbie. Mama se apleaca sa o inchida. Atingerea ei este atat de gentila incat imi inspira un sentiment de siguranta. Imi pune mainile pe obraji si ma saruta parinteste, apoi se da un pas in spate sa ma vada mai bine. Rabufneste intr-un ras care emana bucurie pura, ma uit in oglinda si vad de ce rade. Caciula imi strange falcile si ma face sa seman cu un peste care tocmai a ramas fara aer. Imi admir atent reflexia. Trecand peste falcile mele de pitbull arat chiar prezentabil. Hainele albe si caciula care era la moda in ’86, ma fac sa seman cu un pion pus pe o tabla de sah in mijlocul unei ierni foarte geroase.
O replica imi tulbura linistea: „Ia uita-te la asta, doarme ca boul in autobuz”. Deschid ochii si ma trezesc din trecut. In dreapta mea doi pustani de nici 12 ani stau cu iPhone-urile in mana si rad de mine. In prostia lor cred ca daca am castile in urechi ascult neaparat muzica. Nu le spun nimic. Nu are rost sa-mi bat capul cu ei. Imi aduc aminte ca la varsta lor, pentru mine copilaria insemna sa ies afara sa bat mingea cu baietii de la celelalte scari. Sunt din generatia „cu cheia la gat” si sunt mandru de asta. Aveam cheia legata la gat cu un siret. Nu era nici prea lung, sa-mi loveasca buricul cand alerg, nici prea scurt sa seman cu un caine cu zgarda. Era potrivit, era bling-bling-ul meu ceausist.
Parintii plecau la serviciu si puteau sa aiba incredere in mine ca voi sta cuminte, ca-mi voi face lectiile si de abia apoi voi iesi sa joc „Frunza” cu prietenii.
Pe atunci nu aveam telefoane si tablete si laptop-uri. Totul se facea fizic. Pozele nu erau jpeg-uri, erau dubluri la guma Turbo si nu le transferam prin blutooth sau le cautam cu Ctrl+F, ci stiam ca le avem ultimele in teancul de poze si le schimbam cu restul colectionarilor.
Pentru mine Farmville insemna cateodata sa ma trezesc cu tata la 4.30 dimineata sa plec „la porci” sa le dam de mancare si apoi sa plecam la sapa. Porumbul nu se sapa singur, ca de altfel nici acum. Si nici floarea soarelui.
Eu nu alergam la Counter Strike, ci alaturi de prieteni dupa o minge de cauciuc pana ne rupeam expadrilele sau „tenesii”. Singurele „head-shot-uri” pe care le dadeam erau cand ne jucam cu ghemotoace de hartie scuipate din teava pixului sau cand ne impuscam cu cornete trase din pustile construite de noi din cateva tevi de tuberman cu banda de izolier pentru care tata imi mai ardea cate una dupa ceafa daca i-o consumam. Numai caietele mele de matematica mutilete cunosc adevarata durere a ruperii unei foi pentru fabricarea munitiei.
Pentru mine nu exista Google si Wikipedia, pe atunci exista „Biblioteca” unde mergeam si rasfoiam pagini. Si lingeam degete si lingeam pagini, peste saliva altora doar ca sa pot preda o tema data de profesor care era sfant pe atunci. Inca imi mai aduc aminte numele profesorilor datorita carora, pot spune cu mana pe piept ca nu am plecat in lume cu capul gol. Intr-un sertar al mintii langa cei 7 ani de acasa, am biologia si lectiile de prim ajutor date de domna Popa si lectiile de limba Romana ale doamnei Gheorghe sau lectiile de Geografie ale domnului Butulescu (care imi este vecin si de fiecare data cand ne intalnim ma confunda cu fratele meu. Asta pe buna dreptate, din moment ce, cu regret recunosc public ca ma cheama si Madalin, iar pe fratele meu Catalin...acesti Lolek si Lobek ai realitatii). Daca ar fi sa-i cer un miel pentru fiecare data cand m-a „botezat” as avea mai multe oi decat ciobanasul vrancean si cel ungurean la un loc.
Pe vremea mea, nu ne injuram ca niste betivi ordinari. Sa ma simt jignit era de ajuns sa mi se cante: „Madalin, buletin/ Baga capul si bea vin”...versurile astea mi-au traumatizat inceputurile copilariei. In copilarie nu aveam Facebook, aveam Oracol (ii spuneam brotacol). Imi aduc aminte ca desi, eram la dieta de tocanite si ciorbe si alte mancaruri romanesti, toata lumea trecea la mancarea preferata „Pizza”. Era la moda sa spui ca ai mancat pizza.
Jocurile de strategie la noi erau „Tara, tara vrem ostasi” unde alegeam punctul slab al adversarilor pentru a „recruta” inca unul in armata. Eram bun tintas, doar la un singur joc si acela era Sotronul. Pentru mine sfarsitul de saptamanii insemna un singur lucru: diminetile mi-le umpleam cu „Feriti-va de magarus”, „Arlechino” sau Abracadabra”. Unele emisiuni le-am privit la un televizor alb-negru pe lampi, nu la „plasme si LCD-uri”.
Fisierele pe care le share-uiam atunci erau sandvich-uri cu diferite gemuri, facute de mama si arhivate, nu in format .rar, ci in ziar si punga. Si daca aveam „norocul” sa se inmoaie, mancam mancarea si inghiteam si o stire. De fapt, aveam un prieten care manca mai multa hartie decat un tap aiurit (Te salut, Andrei!).
Inca ma mai intalnesc cu prietenii si ne aducem aminte de prostiile de la faceam in copilarie. Nu derulam inapoi postari de pe Facebook. Ei chiar imi sunt prieteni adevarati, cu care am impartasit ceva important, am impartasit copilaria. Acum ei sunt pompieri, preoti, mici antreprenori. Sunt parinti, sunt frati, sunt surori. Eu...eu sunt inca un copil. Am in suflet micul copil care se zbenguia pana la lasatul serii. Nu vreau sa-i dau drumul, nu vreau sa-l uit.
Idolii mei nu erau Guta, Salam, Peste sau cine stie ce alte „culinare” cu talente onomatopeice. Noi ne strangeam la un singur copil acasa si-i ascultam pe Van Damme sau pe Stallone cum vorbesc cu vocea Irinei Margareta Nistor. Iar daca ieseam apoi la joaca, toti vroiam sa facem cascadorii ca „Cichi Cean” (n.r. - Jackie Chan).
Pentru trecutul meu nu exista aplicatia „Copilaria mea”, ceea pustii razgaiti din ziua de azi nu vor intelege niciodata. Pustii din noua generatie nu stiu sa rada decat cu ajutorul a doua puncte si o linie curbata sau cu un LOL. Sunt atat de saraci incat n-au decat calculatoare, laptop-uri, smartphone-uri si vestimentatie „de firma” si bani de McDonalds pe care-i cheltuie pe tigari.